“Nu m-as mai putea intoarce niciodata la un serviciu clasic, nu ar fi bine pentru familia mea!”
Anca este unul dintre cei mai vechi colaboratori din echipa MiculRinocer. Anca e si mama – are doua fete deja eleve – si ne-ar placea sa o descoperi si tu, cu ajutorul interviului nostru.
Buna, Anca! Te rog, ca de obicei, prezinta-te in cateva cuvinte cititoarelor noastre!
Buna! E cel putin ciudat sa fiu in aceasta pozitie, de intervievat, cand de obicei eu sunt cea care adreseaza intrebarile :).
Ce sa iti spun despre mine…? Am doi copii, am job, am facut multa scoala, invat in fiecare zi cate ceva… Lucrez “la noi”, la proiectele noastre, cu prioritate la MiculRinocer, care este de altfel proiectul meu de suflet, ca sa spun asa. E locul in care ma bucur sa comunic cu oamenii si sa ajut; ce ma bucura cel mai mult este posibilitatea de a impartasi informatii cu cei din jur, care nu au intotdeauna acces la materiale in engleza, de pilda, dar ai caror copii merita sa creasca alaturi de “cei mai buni parinti”.
Spui “Cei mai buni parinti”. Exista asa ceva?
Mai, eu cred ca exista. Poate ca sunt o optimista incurabila. Cred ca atunci cand te straduiesti sa faci totul cat mai bine, esti cel mai bun parinte, chiar daca rezultatul nu e neaparat cel la care te asteptai. Poti sa fii cel mai bun parinte si daca azi ai o zi proasta si ai urlat la copil; cu totii ne iesim din fire, dar apoi ne cerem scuze, invatam ceva din asta si incercam “sa nu se mai intample”, cum ne spuneau mamele noastre inainte de a ne ierta pentru vreo boroboata.
Care e povestea fetelor tale?
Povestea fetelor noastre este oarecum amuzanta. Sotul meu si cu mine ne-am casatorit stiind ca nici unul dintre noi nu isi doreste sa devina parinte, era bine stabilit, imi si vine sa rad cand imi aduc aminte. Dupa ceva vreme, ne-am hotarat ca totusi a venit vremea sa avem si noi un bebe al nostru, dar stii cum am luat decizia asta? Cu maxima nonsalanta si ignoranta :)))) era ca si cum discutam despre un catel nou, sau ceva.
Ma rog, ne-am pus “pe treaba”, intre timp eu petreceam mult timp citind pe un forum dedicat, si de ce citeam mai mult, de-aia devenea mai acuta dorinta de a deveni mama. Si culmea, bebe se tot lasa asteptat…
Si am asteptat aproape un an. A fost foarte frustranta perioada, cel putin pentru mine. Nu am apelat la teste sau calculatoare de ovulatie sau la alte metode mai mult sau mai putin stiintifice de a accelera lucrurile, si totusi eram aproape furioasa ca nu se intampla odata.
Cand am vazut testul pozitiv, a inceput alt stres: cum il anunt pe profesorul meu coordonator de doctorat, in asa fel incat sa nu se supere ca il las balta…?
A doua sarcina a fost o surpriza. Ce sa zic, Ilinca a fost un bebelus tare dificil, atat de dificil incat nu prea ne simteam pregatiti sa mai incercam o data, desi eu imi doream mult un al doilea copil. Pana la urma lucrurile s-au aranjat cum a fost mai bine si a aparut Ecaterina. Si pentru ca soarta probabil ca ne iubeste un pic, Ecaterina nu a avut nici colici, nici dinti care sa erupa zgomotos, a fost un bebelus super zambaret.
Ceva deosebit despre sarcini sau nasteri?
Nu as putea spune deosebit… Am avut acelasi medic la ambele, am facut analizele obisnuite, la prima sarcina am avut colul scurt si intredeschis o buna perioada de timp, astfel ca am stat in pat de pe la 26 saptamani de sarcina pana la 37, cand am nascut. Ma ridicam doar ca sa merg la baie si la controalele medicale.
La a doua sarcina nu mi-as mai fi permis luxul asta, trebuia neaparat sa sustin teza de doctorat inainte sa nasc… asa ca am sustinut-o pe 22 noiembrie (parca) si am nascut pe 15 decembrie.
Ilinca, fetita cea mare, a venit pe lume la 37 saptamani si 2 zile, cu cezariana cam programata, pentru ca mi-era teama ca nu cumva medicul “meu” sa nu apara la timp daca se declansa nasterea. Acum 12 ani nici nu stiam foarte multe si eram si foarte speriata de perspectiva nasterii si aceasta a fost alegerea facuta atunci.
Cati s-a nascut la 39 saptamani, tot prin cezariana, dar a fost decizia ei sa vina pe lume. Trebuia sa apara pe 15 decembrie dimineata, dar s-a grabit: la 00.30 mi s-a rupt apa, la 1 eram la spital si aveam deja dilatatie 8, la 1.30 am vazut-o prima oara.
Cum au fost perioadele petrecute in spital, la fiecare nastere?
Poate parea surprinzator, la primul copil a fost mai simplu si mai usor decat la al doilea. In 2009 am stat in sistem rooming in cu Ilinca; in 2012 maternitatea era partial in renovare, asa ca bebelusii stateau separat de mame si mergeam la 3 ore la alaptat. Norocul nostru a fost ca stiam deja cum merg lucrurile cu alaptatul, iar experienta si nivelul de informare net superior m-au ajutat sa fiu asertiva si sa imi cer ferm si elegant dreptul de a pune copilul la san. Ideea e ca asistentele hraneau bebelusii ca sa nu planga, si de multe ori cand mergeam la ei, erau deja satui cu lapte praf. Dupa ce am spus ca pe a mea ori o lasa sa planga, ori ma cheama mai devreme, ca eram la doua usi distanta, lucrurile s-au imbunatatit considerabil.
Ideea e ca, in mod normal, in spital oricum petreci 2- 3 zile in general. Eu nu cred ca esecul alaptarii are legatura cu acest timp petrecut in spital, in care poate ca nu ai copilul cu tine 24 de ore din 24.
Parcursul tau profesional e unul putin atipic. Vrei sa ne spui cate ceva despre cum ai ajuns tu la MiculRinocer?
Da, e un pic ciudata evolutia mea. Eu sunt absolventa de medicina veterinara; dupa facultate am facut si doctoratul in Universitate; specializarea a fost legata de Anatomie Patologica si Medicina Legala. Dupa cum iti spuneam, Cati s-a nascut la mai putin de o luna dupa ce am terminat doctoratul.
La doua zile dupa sustinerea tezei, am fost expediata fara menajamente din institutie. Aparuse in presa un articol care prezenta niste lucruri mai putin placute din interior, eu i-am dat share pe Facebook si mi-am invitat fostii colegi sa comenteze – pentru ca foarte multe dintre datele din articol erau exagerari sau interpretari gresite, iar ei ar fi putut sa confirme asta. Ma rog, initiativa mea nu a fost apreciata si mi s-a pus in vedere ca nu va fi niciodata un loc pentru mine in institutie. A fost o experienta dureroasa la momentul respectiv, insa soarta le aseaza mai bine pentru noi.
De prin 2010 colaboram deja la un site dedicat mamicilor si bebelusilor, in regim part time. In perioada concediului de ingrijire a copilului de dupa a doua nastere am intrat pe un site de freelancing, si acolo “m-am gasit” cu echipa din care fac parte si azi. Asa ca mereu am spus ca “tot raul spre bine”. La una dintre schimbarile de management am fost anuntata ca se scoate la concurs un post de asistent universitar la disciplina pentru care ma pregatisem, dar deja era prea tarziu; imi place prea mult ceea ce fac si imi plac si oamenii care ma inconjoara.
Cum te-ai descurcat cu gradinita, scoala, serviciu, copii care racesc in primii ani de colectivitate?
Copiii au fost motorul acestei schimbari de cariera. Ilinca racea foarte des cand era mica, iar Cati s-a nascut cu o alergie care nu prea mi-a permis sa o duc la gradinita. Mama mea s-a pensionat abia acum un an si ceva, socrii erau foarte in varsta, cea mai buna solutie a fost sa gasesc un job care sa imi permita sa lucrez remote.
Dar ne-am descurcat de minune. Am gasit un ritm care sa ni se potriveasca tuturor, iar faptul ca fac in fiecare zi ceva ce IMI PLACE este nepretuit.
E usor? Nu e. Dimineata lucrez in camera in care cea mica face scoala online, dupa-amiaza cea mare are adesea antrenamente, jonglez cu multe activitati, dar satisfactia e pe masura. Si nu pot sa nu ma mir si sa nu fiu recunoscatoare in fiecare zi pentru faptul ca, din punct de vedere profesional, ma aflu in acest loc; mi se pare ca am avut un noroc fabulos. Dupa care imi aduc aminte ca am avut si eu o contributie la asta 🙂 ca am tot muncit si invatat.
Cele mai mari provocari din viata ta ca parinte?
Cred ca cel mai greu mi-a fost in perioada in care Ilinca a avut niste probleme de sanatate, cu otite repetate. Dar au fost mai multe momente nu tocmai usoare; adaptarea grea la gradinita a fetitei mai mari, alergia celei mici, schimbarea scolii celei mari din motive foarte bine intemeiate…
Nu esti criticata pentru alegerile tale de viata? Ma refer mai ales la parcursul profesional.
Sa stii ca exista persoane care inca se mira: “Cum, ai facut si doctoratul, si nu vrei sa te intorci in mediul universitar?”. Banuiesc ca e o mirare justificata, dupa ce investesti atata timp si resurse intr-o anumita directie. Pe de alta parte, eu sunt foarte fericita asa, si cred ca asta conteaza cel mai mult. Nu m-as mai putea intoarce niciodata la un serviciu clasic, nu ar fi bine pentru familia mea! Copiii se desprind incet incet de noi, parintii, e firesc sa fie asa, dar programul flexibil si privilegiul de a face ceva ce imi place sunt nepretuite.
O chestie amuzanta: cand eram prin liceu, eu si mama mea am avut o perioada mai “paranormala” ii spun eu, si printre altele ne-am inscris la un curs de astrologie in care am avut ca tema sa facem mai multe astrograme. Eram prin clasa a XI-a si firesc, toata lumea era preocupata de viitorul meu profesional, asa ca mama mi-a facut astrograma, a interpretat-o si i-a cerut parerea mentorului nostru. S-a uitat omul ala luuuung la desenul ala complicat, plin de simboluri, l-a intors pe toate partile, a mai calculat el inca o data, dupa care a spus ceva de genul: “Habar nu am ce i s-ar potrivi sa faca in viata… Probabil sa stea in fotoliu, sa citeasca si sa scrie, dar nu stiu cum o sa traiasca facand asta”. Ei bine…iata!
Ai planuri de viitor?
Stii cum toata lumea vine cu “rezolutii de Anul Nou”? Ei, eu fug de ele ca dracu’ de tamaie, cum zice bunica.
Profesional, planuiesc sa raman in echipa asta pana ies la pensie :)))) nu stiu de-o fi posibil, dar ma simt ca acasa aici. Personal… planuiesc sa fim fericiti. Nu stiu ce joburi vor avea fetele, nu stiu in ce tari vor trai, dar imi doresc din inima sa faca in viata ceea ce vor si ceea ce le place.
Ai sfaturi pentru mame?
Pai… sa incerce sa fie impacate cu ele insele. Cred ca o mama linistita, impacata, calma, fericita are sanse mult mai mari sa fie o mama buna. Daca am facut tot ceea ce am putut la un moment dat, daca am facut cum am stiut mai bine, atunci putem accepta ca alegerea noastra a fost cea mai buna pentru momentul respectiv. Am nascut prin cezariana “degeaba”, dar atata am stiut si putut la momentul acela. Am diversificat primul copil clasic, acum nu as mai face-o, dar asta am stiut eu ca e cea mai buna varianta atunci. Ce rost are sa imi fac procese de constiinta pentru ce a fost atunci?
