La gradinita sau la scoala, in parc sau in vacanta, acasa la prieteni sau pe strada, si mai ales pe internet tot citesc despre copii obraznici. 

Pentru mine, ideea de copil obraznic nu are sens. Mai degraba simt ca e vorba despre un copil curios, foarte energic, plictisit, care are nevoie de atentie, care nu reuseste sa se conecteze cu parintii, care are o nevoie afectiva neindeplinita, care nu reuseste sa se faca auzit, care vrea sa descopere lumea… intelegi tu! 

Ca sa imi lamuresc mai bine gandurile si ca sa imi fac putina ordine in idei, am rugat-o pe Madalina Enache, mama si educatoare, sa imi raspunda la cateva intrebari despre acest subiect. 

Buna, Madalina! Noi ne cunoastem mai degraba in ipostaza de mamici, insa stiu ca esti si educatoare, de cativa ani buni. As vrea sa te intreb: copiii tai sunt vreodata obraznici?

Buna, Anca! Ma bucura faptul ca imi dai ocazia sa vorbesc despre acest subiect. Copiii mei sunt copii obisnuiti. Vreau sa iti spun ca termenul de “obraznic” la adresa copiilor, este o eticheta in care eu nu cred si pe care nu o folosesc nici la adresa copiilor mei sau a copiilor cu care lucrez. 

Intrebarea ta m-a facut sa caut sensul acestui cuvant, in dictionar. Si iata ce spune dexonline: OBRÁZNIC, -A, obraznici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Lipsit de respect, de rusine; nerusinat, impertinent, insolent, arogant; (cu sens atenuat) neascultator, neastamparat.

Un copil sanatos, in dezvoltarea lui psihoemotionala normala, nu poate simti rusine, nu este conditionat de norme sociale, este energic si curios.

 

Cat de des si de corect este folosit cuvantul “obraznic” de catre parinti, bunici, bone? 

Am observat de-a lungul timpului ca termenul obraznic este folosit pentru copiii care sunt plini de energie, care pun intrebari uneori incomode adultilor, care au pareri pe care si le exprima vocal.

Termenul este folosit adesea si imi amintesc ca, atunci cand primul meu copil era bebelus, eram intrebata daca este “cuminte”. Ei bine, intrebarea ma amuza si ma amuza si acum. Intentia intrebarii era de a afla daca bebelusul meu doarme si daca eu sunt obosita. Asadar, cei care ma intrebau asta, o faceau din grija pentru mine.

 

De ce crezi ca noi, adultii, tindem sa ii etichetam atat de des pe copii ca fiind obraznici? 

Ma gandesc ca daca lumea adultilor ar avea instrumentele necesare pentru a identifica nevoile copiilor si a le valida, nu ar mai folosi un cuvant drept eticheta.

Un copil care pune intrebari poate fi intrebat la randul lui: “Esti foarte curios despre acest subiect, asa-i? Banuiesc ca iti place sa vorbim despre asta“. Un copil care iubeste sa se catere, sa exploreze, sa cerceteze, poate fi validat prin: “Am vazut ca iti place sa te cateri, sa explorezi, uite cum o poti face in siguranta“.

Respectul se ofera si se castiga. Daca eu, ca mama si ca educatoare, pun limite cu respect, tinand cont de nevoile copilului, atunci copilul se comporta natural ca o oglindire a mea.

Neavand instrumentele de baza ale unei comunicari cu cei din jur, adultului ii sunt la indemana cuvintele. Esti “rau”, “obraznic” etc; sunt refulari ale unor stari emotionale neintelese nici macar de adultul care le simte.

Intentia din spatele acestor cuvinte este de a corecta, de a indruma. Eu, ca educatoare, ofer ocazia parintilor de a le afla cum procedez, cum pun limite, cum indrum, cum gestionez, care sunt nevoile din spatele unui comportament considerat ca fiind “obraznic”.

Eu imi doresc si va doresc copii sanatosi emotional

 

Ce crezi ca se afla in spatele unui copil cuminte?  Sa ne dorim copii cuminti?

Reversul unui copil “obraznic” este un copil “cuminte”. Este tot o eticheta, fie ea si pozitiva, pe care nu o folosesc.

Copiii sunt oglinda mediului in care traiesc, oglinda parintilor de care sunt strans legati emotional. Un mediu care respecta nevoile lui, un mediu sigur care ofera limite, validare, ascultare, iubire, afectiune va forma un copil sanatos emotional.

Pana la 7 ani nu putem vorbi despre cumintenie, insa roadele muncii noastre cu noi insine si cu copiii le adunam abia dupa varsta de 7 ani, cand copilul trece in alta etapa a dezvoltarii sale. Atunci se asaza in ei si respectul primit, validarea, empatia, iubirea. Eu imi doresc si va doresc copii sanatosi emotional.

 

Obraznic e o eticheta, dar exista momente in care copiii fac… obraznicii. Cum intervii, ca parinte, in aceste clipe, de pilda cand copiii tai se tachineaza si ajung la rautacisme? 

Copiii se tachineaza cand au o nevoie neimplinita. Atunci cand ai mei se tachineaza o fac din… plictiseala, cel mai adesea. Mai exista si situatia in care se tachineaza cand vin de la scoala si sunt incarcati, obositi sa fie atatea ore “cuminti” si aleg sa isi verse oful unul pe celalalt. Uneori ii las sa se autoregleze, fiind in observare la limbaj si la reactii. Daca observ ca situatia ii depaseste si intensitatea emotiilor creste, atunci intervin prin validare, pentru a calma spiritele. “Banuiesc ca atunci cand l-ai lovit pe fratele tau, iti doreai sa te joci cu el si el nu a vrut.” “Hai sa vedem ce cuvinte putem folosi pentru asta“. “Daca nu vrea, inseamna ca nu e pregatit, inca, dar sunt eu aici pentru tine. Oare o imbratisare te-ar ajuta?“. Nu  uit nici de cel care a lovit, nici de cel care a fost lovit, fiindu-le aproape pe rand.

 

Ce instrumente de actiune ai la gradinita, cand vine vorba despre copiii care au o nevoie mai mare de validare (ca sa evit sa le spun obraznici): cei care isi lovesc colegii, le iau jucariile, ii provoaca, ii musca, trag de codite etc? 

Acelasi lucru se aplica si la gradinita. Copiii au comportamente inacceptabile social cand anumite nevoi ale lor sunt neimplinite, iar eu le ofer sprijinul de a le pune in cuvinte. In primul rand un comportament care sperie sau raneste este oprit. Pe copil il invit cativa pasi mai incolo si ii spun ce am observat. “Ionel, am observat ca ai impins-o pe Cristina. Oare voiai sa te joci cu ea?“. 

De cele mai multe ori, Ionel zice ca da. Si atunci gasim impreuna cuvintele potrivite pentru asta. Uneori imi spune ca nu, asa ca ii ascult parerea si gasim o solutie.

Nevoia din spatele gestului de a imbranci, impinge, lovi, smulge, urla, tipa etc este una de conectare, cel mai adesea. Copilul traieste in familie intr-un cerc al sigurantei, ca intr-o plasa care, atunci cand el nu isi poate sustine emotiile (si nu poate pana la 7 ani), il va prinde si il va ajuta. Familia e plasa lui de siguranta. 

La gradinita, atentia educatoarei va fi impartita, educatoarea nu e mama lui, insa nevoia de conectare este aceeasi. Ea nu dispare. Si copilul, intrat in colectivitate, va incerca sa se conecteze lovind, tragand, impingand. Ca educatoare pot sa imi dau seama care sunt acei copii care au o nevoie mai mare de indrumare in exprimarea emotiilor si nevoilor proprii. Deci instrumentele mele sunt comunicarea in principal, dar si constientizarea faptului ca rolul meu acolo e de a indruma copiii catre ce au ei mai bun si mai frumos.

Ce mi s-a parut minunat in a pune limite e ca atunci cand oferi limite cu respect, copiii invata ei insisi sa puna limite cu respect. Invata ce e in regula pentru ei si ce nu e, invata sa traseze distanta dintre acceptabil sau inacceptabil. Asadar punand limitele corecte si sanatoase, fetita trasa de codite sau baietelul impins va riposta spunand : “Stop! Nu te las sa imi faci asta!“

Copilul a carui jucarie a fost smulsa, va ajunge sa spuna : “Oare voiai sa te joci cu mine si cu trenuletul? Eu nu am terminat, dar uite ti-l dau cand termin sau poti sa iti iei unul din cosul cu jucarii si ne jucam impreuna“.

Cuvantul “NU” aduce cu sine eliberare

Daca am “pierdut trenul”, ca parinti, si nu am reusit sa impunem limite la timp, asa ca azi avem un copil obraznic, cu un comportament greu de gestionat, ce e de facut? Cum arata planul de interventie ca sa revenim la un comportament acceptabil pentru toata lumea?

Poate, ca parinti, am pierdut trenul, sau trenul mai deraiaza uneori, sau suntem fix in el. Eu, ca parinte, ma intreb adesea de ce fac asta si care este intentia/emotia din spatele actiunii mele. De exemplu:

“De ce am cedat si i-am cumparat al doilea ou de ciocolata atunci cand a tipat in magazin? Care era intentia sau emotia din spatele actiunii de a cumpara oul de ciocolata?”. (Bineinteles ca daca o data am cedat, copiii mei vor incerca si a doua si a treia oara. Chiar vor verbaliza: “Dar iti amintesti cand mi-ai dat voie sa mananc doua oua de ciocolata pe zi?“). Intentia imediata, cand am cumparat oul de ciocolata, a fost sa nu tipe, sa nu planga. Poate ca imi e greu sa ii spun nu, poate ca ma gandesc ca atunci cand ii spun nu il fac sa sufere, deci sunt un parinte rau, poate ca nu ma va mai iubi. Sau poate ca imi spun ca ii iau oul acela ca sa nu mai faca circ in magazin si sa nu se mai uite lumea la mine.

Ce e important pentru mine? Sa nu manance multa ciocolata sau sa nu se tavaleasca pe jos in magazin?

Iar azi e un ou, maine poate fi altceva… Cuvantul “NU” aduce cu sine eliberare.

 

Ca parinti, ne e adesea teama de emotiile puternice ale copiilor si de judecata sociala care vine la pachet.

Emotiile puternice ale copiilor sunt normale. E normal sa nu si le poata stapani, sa le verse prin rabufniri. Ba mai mult, au nevoie de a simti aceste emotii, de a le experimenta. Experimentandu-le, oferindu-le sprijin in a le calma, vor sti pe viitor cum sa isi gaseasca propriile instrumente in a se linisti. E in regula sa punem limite oricand. “Banuiesc ca iti place acel ou de ciocolata si ca mai vrei unul, dar astazi nu putem sa mai cumparam nimic dulce“.

Trenul nu e pierdut. Copiii se adapteaza. Fricile noastre nu se adapteaza, asa ca le luam cu noi, insa cu acceptare si blandete.

Imi place ideea de plan de interventie. Poti stabili cu adultii din familie care se ocupa de copil limitele copilului. Bineinteles ca bunica sau tatal vor avea limite diferite, dar este necesar sa stabiliti sa mergeti cu acelasi tren. Poti cere, la final, si parerea copilului despre asta, sau il poti doar anunta despre ce decizii ati luat. Iar planul este tinut si sustinut de adult. Nu putem cere copilului sa duca el planul, sa si-l asume sau sa si-l aminteasca. Copilul traieste in prezent.

Vorbeam mai devreme despre plasa de siguranta a familiei. Limitele sunt parte din acea plasa de siguranta. Limitele, impletite cu iubirea, afectiunea, respect, incredere, comunicare, rutina etc. Avand acele limite, copilul se poate forma ca fiind independent si autonom.

De actualitate

• Gradinitele si scolile se deschid de azi, in functie de gradul de vaccinare a personalului didactic. Care e legatura dintre vaccinarea celor cativa profesori ai unei scoli, si siguranta sutelor sau a miilor de copii vaccinati (sau nu), din familii vaccinate (sau nu), e greu de spus. 
• Fie ca vrei sa te vaccinezi sau nu, campania de informare lansata de Ministerul Tineretului si Sportului, care aduna marturii ale sportivilor si campionilor romani, este interesanta si merita atentie. 
• Interzicerea avortului face primele victime in Polonia. Daca faci parte din grupul celor cu opinii foarte ferme despre ce ar trebui sa faca fiecare femeie cu uterul sau, te invit sa citesti Jurnalul Decretului si sa descoperi ce interese finanteaza miscarile anti-avort raspandite in lume. 

Poate te intereseaza

• In cazul in care te-ai tot intrebat, in ultima vreme, de ce nu exista vaccinuri impotriva unor boli mai vechi si mai bine studiate, iata o veste buna: a intrat in testele clinice un vaccin impotriva artritei reumatoide. 
• Ideea de inteligenta depaseste limitele imaginatiei. Amazon are in lucru un frigider inteligent, care te va anunta cand anumite elemente sunt pe terminate, iar tu trebuie sa le treci pe lista de cumparaturi. 
• Ce emotie crezi ca atrage cel mai mult pe retelele sociale? Afla in studiul Smithsonian!
• Te gandesti sa te relochezi? Iata cele mai sigure 10 orase ale lumii.
• Toti copiii au cate o perioada in care sunt pasionati de dinozauri. Pentru ca deja o sa afli o multime de chestii despre reptilele uriase, poate esti curios cum reuseau sa se inmulteasca: cum faceau sex dinozaurii?

 

Nu-s sigura daca ar trebui sa trag un pui de somn, sau sa plang pentru ca sunt atat de obosita.