Cercetatorii explica de ce nu ne amintim nimic din primii ani de viata
Primii ani de viata sunt perioada cu cea mai intensa invatare din intreaga noastra existenta; acum invatam sa mergem, sa manipulam obiecte, sa vorbim, sa numaram, sa coloram – si totusi, desi dobandim toate aceste abilitati, nu reusim sa ne amintim aproape nimic din ceea ce ni s-a intamplat inainte de varsta de 3 sau 4 ani, si chiar si dupa aceea, amintirile noastre sunt mai degraba vagi si incetosate.
Denumita de Freud “amnezie infantila”, aceasta constatare i-a intrigat mult timp pe oamenii de stiinta, care au fost curiosi sa afle cum este posibil ca in ciuda acestui proces accelerat de invatare, creierele noastre sa nu aiba amintiri. Au existat mai multe ipoteze care au fost investigate, pana cand in sfarsit, se pare ca s-a adus ceva lumina asupra fenomenului.
Orice studiu porneste de la soricei…
…bietii de ei! Desigur, este de inteles, pentru ca e mai greu sa studiezi creierele unor bebelusi sau copii, “amanunt” care ar putea ridica niste probleme etice semnificative. Desi aceste studii au fost efectuate pe soareci, rezultatele pot fi extrapolate si la oameni, dat fiind ca s-a constatat ca creierele mamiferelor au un mod similar de functionare si o fiziologie comuna. Pornind de la aceste ipoteze verificate, cercetatorii urmeaza sa identifice posibilitati adecvate de a le confirma sau infirma in cazul oamenilor.
Exista un studiu publicat intr-o revista de specialitate recunoscuta, care incearca sa explice mecanismul din cauza caruia nu avem amintiri din perioada cand am fost mici si foarte mici. Pe scurt, explicatia ar fi aceea ca, la aceasta varsta, procesul de neurogeneza – de formare de noi si noi celule nervoase – este extrem de rapid, ceea ce probabil scurtcircuiteaza procesele care tin de formarea memoriei. Acest lucru se intampla, printre altele, pentru ca locul unde neurogeneza se desfasoara cu precadere – hipocampul – este de asemenea responsabil pentru formarea amintirilor.
Si aici intra in scena soriceii, care au fost studiati prin mai multe metode, pentru a se demonstra aceasta ipoteza.
De pilda, unui lot i-au fost create anumite amintiri – prin aplicarea unui soc electric slab atunci cand ajungeau intr-un anumit spatiu – dupa care animalelor le-a fost crescuta rata de neurogeneza, fie prin oferirea unei rotite pe care sa alerge, fie prin administrarea unui medicament. S-a observat ca, prin comparatie cu lotul la care neurogeneza a fost lasata sa se realizeze in ritmul obisnuit pentru specie si varsta, aceste animale si-au amintit mai putin si mai vag de zona neplacuta.
Apoi, cercetatorii au realizat ca exista metode de a-i face pe oameni sa isi aminteasca ce li s-a intamplat ca bebelusi: reducand ritmul in care se desfasoara neurogeneza. Ipoteza – si metoda – a fost testata tot pe soricei, tineri de data aceasta, care au fost astfel capabili sa creeze amintiri stabile si de durata.
Pentru ca rezultatele au fost atat de incurajatoare, cercetatorii au ales alte doua specii de rozatoare ca sa continue experimentul. Este vorba despre porcusorii de Guinea si degu, care in momentul nasterii sunt mai bine dezvoltati decat soarecii si au si o rata ceva mai scazuta a neurogenezei. S-a putut astfel demonstra ca aceste specii nu sufera in mod normal de amnezie infantila, care poate fi insa indusa, daca li se creste in mod artificial ritmul neurogenezei.
In cazul copiilor, se estimeaza ca acestia formeaza peste 700 de conexiuni neuronale noi, in fiecare secunda. Este, bineinteles, o cifra uriasa, iar lucrurile se pun in miscare in acest sens inca dinainte de nastere, caci s-a remarcat ca acei nou-nascuti care au fost expusi, intrauterin, la doua limbi diferite, sunt capabili sa distinga accentele lor imediat dupa nastere…
Care este rolul amneziei infantile?
Se considera ca amnezia infantila are rolul ei, in procesul nostru de dezvoltare, chiar daca probabil ca ne-ar placea sa ne amintim cate ceva din perioada in care nu aveam nici un fel de griji. Initial, se considera ca aceasta stocare a amintirilor nu se poate face din cauza ca la aceasta varsta foarte frageda, bebelusul nu are abilitati de comunicare suficient de bine dezvoltate, limbajul abia se formeaza, iar din punct de vedere emotional, el este inca foarte “crud”.
Freud sustinea, la vremea sa, ca aceasta amnezie infantila este un mijloc de protectie al bebelusului impotriva amintirilor neplacute din copilarie, cand el era intru-totul dependent de adult, si supus unor emotii primare foarte intense; teoria aceasta a fost respinsa, fiind azi vazuta ca depasita.
Mazen Kheirbek este unul dintre cercetatorii acestui subiect, in cadrul Universitatii Columbia, care sustine ca noua ipoteza formulata in urma acestui studiu “releva un mecanism foarte convingator privind motivul pentru care nu ne amintim nimic din copilaria foarte timpurie”.
Totusi, el avanseaza o teorie si mai complexa: e posibil ca nu neuronii in sine sa fie cei responsabili de amnezia infantila, cat insusi procesul de invatare: “Este posibil ca acest fenomen de uitare sa se datoreze, de fapt, unei abilitati crescute de a invata lucruri noi. Practic, poate ca e vorba despre un schimb: renuntam la amintirile mai vechi, ca pret pentru dobandirea altora, mai noi.”
Paul Frankland este medic neurobiolog in cadrul Spitalului de Copii din Toronto, si sustine ca in final, uitarea nu este neaparat un lucru rau: “Un anumit tip de uitare este important pentru memorie; in final, discutam despre o capacitate finita a acesteia. Treptat, creste cantitatea de informatie importanta si scade atentia catre cea nesemnificativa. Cu totii vrem sa scapam de balast si sa pastram in memorie lucrurile cu adevarat semnificative.”
Aceasta teorie a balastului de care mintea noastra se debaraseaza, a fost demonstrata, in secolul al XIX-lea, de psihologul german Hermann Ebbinghaus, care a conceput o serie de experimente legate de memorie, pe care le-a efectuat pe el insusi. Ca sa fie sigur ca este vorba despre o informatie complet noua, la care nu fusese expus anterior, a conceput mii de silabe fara sens, pe care a inceput sa le memoreze.
Graficul pe care l-a conceput ulterior, si pe care l-a denumit inspirat “curba uitarii”, a demonstrat ca avem o capacitate deconcertanta de a uita ceea ce am invatat, mai ales daca informatiile respective nu au nici o aplicabilitate practica. Lasat sa evolueze in ritmul sau, creierul se elibereaza de jumatate din aceasta informatie in doar o ora; dupa 30 de zile, abia 2-3% a mai ramas in amintire.
In decursul acestui experiment, insa, o descoperire si mai importanta a fost modul in care uita creierul nostru, mod care este intru totul previzibil. Facand, insa, calculele, concluzia a fost ca bebelusii uita altfel decat adultii. De pilda, varsta primelor amintiri din copilarie variaza foarte mult de la un individ la altul: unii isi amintesc momente si evenimente de cand avea putin peste 2 ani, in timp ce altii au primele amintiri de la 4-5 ani. Media de varsta de la care provin in general primele amintiri este de 3,5 – 4 ani. Mai mult, s-a demonstrat ca diferentele apar nu doar de la un individ la altul, ci si de la o tara la alta.
Qi Wang, psiholog in cadrul universitatii Cornell, a intervievat sute de studenti proveniti din America si China si a remarcat ca amintirile relatate de catre americani erau mai bogate in detalii, mai ample si mai egocentrice; cele ale persoanelor provenite din China erau mai scurte si mai concrete si, de asemenea, media de varsta pentru primele amintiri era cu aproximativ 6 luni mai mare.
Cercetarile au continuat astfel ca s-a demonstrat ca la acele persoane care aveau amintiri centrate pe propria persoana si bogate in detalii, accesarea lor era mai simplu de realizat. Concluzia este aceea ca odata ce se dezvolta propria constiinta de sine, propria perspectiva asupra lucrurilor face ca evenimentele sa dobandeasca o semnificatie mai usor de retinut. Un alt psiholog, Robyn Fivush, de la Universitatea Emory, sustine ca “Este vorba despre diferenta dintre “Am vazut un tigru la zoo” si “Am vazut tigri la zoo, si desi erau inspaimantatori, m-am distrat de minune””.
Ulterior, s-a dovedit ca diferentele pot fi determinate si de diferitele culturi in care cresc indivizii. Practic, daca societatea nu iti spune ca amintirile sunt importante, le vei uita; pe cand, daca societatea te antreneaza sa le percepi ca importante sau valororase, creierul tau va face eforturi sa le retina.
Se pare ca cele mai timpurii amintiri se intalnesc in Noua Zeelanda, la Maori, care au o cultura orientata catre trecut, caci multi dintre ei sunt capabili sa isi aminteasca evenimente care au avut loc atunci cand aveau abia doi ani si jumatate.
Tot Robin Fyvush sustine ca cel mai probabil, amintirile provin din perioada in care incepem sa stapanim limbajul; povestindu-le, amintirile noastre se organizeaza altfel si sunt mai usor de retinut. Totusi, alti specialisti il contrazic, pentru ca s-a observat, in cazul copiilor care se nasc surzi si care deprind limbajul semnelor, pe care il folosesc in general la o varsta mai mica decat cea la care incep copiii sa vorbeasca, ca amintirile cele mai vechi provin din acelasi interval de timp.
In cele din urma, s-a ajuns la teoria ca nu suntem capabili sa ne amintim primii ani de viata pentru simplul motiv ca creierele noastre nu au mecanismele necesare pentru a face asta. Ideea a provenit din cazul unui pacient care, suferind de o forma severa de epilepsie, a suferit o operatie care, din pacate, i-a afectat o zona din creier denumita hipocamp. Cand si-a revenit, el a ramas incapabil sa isi aminteasca noile evenimente care i se intamplau.
Ciudat este ca, desi nu avea capacitatea de a retine diverse evenimente, persoana respectiva putea invata diverse abilitati: cand i s-a cert, in repetate randuri, sa deseneze o stea cu 5 colturi pe care o vedea intr-o oglinda, fiecare tentativa a fost mai reusita decat cea anterioara. Exact ca si bebelusii, el era capabil sa invete, chiar daca amintirile sale erau ca si inexistente.
Este posibil ca la varsta frageda, creierul pur si simplu sa nu fie destul de dezvoltat incat sa retina evenimente bogate in detalii. Un alt studiu demonstreaza ca in primii ani de viata, neuronii copiilor, a puilor de soarece sau a puilor de maimuta, se multiplica intr-un ritm accelerat, si nici unii dintre ei nu sunt capabili sa formeze amintiri pe termen lung; odata ce aceasta inmultire este incetinita, si amintirile incep sa se formeze. Si asta, pentru ca la bebelusi si copii mici, hipocampul este foarte slab dezvoltat.
O alta intrebare pe care si-au pus-o cercetatorii a fost daca acest hipocamp imatur este incapabil sa stocheze amintirile, sau daca e incapabil sa le formeze. Avand in vedere ca intamplarile care au loc in acesti ani ne afecteaza vietile pana mult mai tarziu, cercetatorii sunt de parere ca amintirile, intr-o forma foarte primitiva, exista undeva in memoria noastra.
Probabil ca, pur si simplu, ele sunt stocate intr-o zona pe care nu o putem accesa in prezent; insa demonstrarea acestei teorii este foarte dificil de realizat. Mai mult decat atat, copilaria noastra poate fi foarte plina de amintiri false, asadar, daca pornesti pe aceasta pista, nu trebuie sa ai neaparat foarte mare incredere in rezultatele obtinute.
Amintirile imaginare
Elizabeth Loftus este psiholog la Universitatea California, si sustine un fenomen pe care l-a studiat timp indelungat: oamenii sunt capabili sa preia sugestii si sa le vizualizeze, pana ce acestea devin la fel de reale ca amintirile. Loftus insasi a trait pe propria piele experienta, intr-un moment traumatizant in care mama ei s-a inecat in piscina cand ea era inca un copil; desi nu i-a gasit ea cadavrul, a reusit sa descrie momentul cu lux de amanunte, pentru ca o ruda indepartata, care intelesese gresit felul in care s-au derulat evenimentele, ii spusese ca lucrurile s-ar fi petrecut astfel.
Desigur, nimeni nu apreciaza ideea a propriile amintiri sunt false, asadar Loftus a facut un experiment cu o serie de voluntari, carora le-a “sadit” ea insasi niste amintiri. Este vorba despre o relatare detaliata a unei vizite la mall, in care s-ar fi ratacit, dupa care ar fi fost ajutati de o doamna amabila si in varsta, datorita careia s-au regasit. Pentru a oferi mai multa credibilitate evenimentului, formularea a fost de genul “Am discutat cu mama ta, care ne-a povestit o intamplare…”. Aproape o treime dintre subiecti au cazut in capcana, amintindu-si incidentul inventat cu intensitate maxima. De fapt, se pare ca suntem mai vehementi atunci cand vine vorba despre amintiri imaginare…
Mai mult decat atat, chiar si atunci cand avem amintiri din copilarie, ale unor evenimente reale, cel mai probabil ni le amintim mai putin din propria perspectiva, cat mai degraba din cea a relatarilor celorlalti adulti care au fost martori. In aceasta noua lumina, probabil ca e mai sigur sa ne intrebam nu de ce nu avem amintiri din copilaria timpurie, ci daca amintirile pe care le avem ne apartin cu adevarat.
Chiar daca stim ca nu ne amintim mare lucru din primii ani de viata, asta nu inseamna ca parintii se pot comporta oricum cu copiii lor, pe principiul ca “oricum uita”. Afirmatia este usor exagerata, este adevarat, insa dorim sa subliniem ca, chiar daca bebelusul tau nu iti va putea relata ce s-a intamplat in timpul plimbarii din aceasta dup-amiaza, va inregistra sentimentul de nesiguranta pe care l-a avut cand s-a trezit si nu erai acolo, si nici nu i-ai raspuns imediat ce a tras primul “semnal de alarma”.
Senzatiile pe care le traim fiecare dintre noi sunt puternice si raman imprimate in amintire si ne modeleaza ca indivizi, chiar daca suntem prea mici ca sa le definim inca. De aceea este atat de insistent explicata importanta stabilirii unei relatii de tipul atasamentului securizant cu copiii, inca din primele lor zile de viata.
Tu de cand iti amintesti primele lucruri din copilarie, de pe la ce varsta? Sunt amintiri detaliate, sau sunt mai mult senzatii si sentimente? Este vorba despre evenimente care s-au transformat in “legende de familie” si care erau relatate la fiecare intalnire?
Loading...
