Cand cresti oameni mici si vindeci oameni mari – Diana Vijulie
Pe Diana am cunoscut-o online, pe un grup altfel pentru mamici. Am descoperit-o incet incet si marturisesc ca la inceput m-a enervat cu tonul sau impaciuitor chiar in fata unor aberatii sau a unor sfaturi fundamental gresite. Eram si eu in etapa mea razboinica, in care voiam sa schimb, singura, lumea. Cu forta.
Mai apoi, m-am mirat de atmosfera din grupul sau. Era singurul grup pasnic, din cate cunosteam. Si pana la urma, am facut legatura si i-am multumit inca o data tatalui meu (in gand) pentru cum imi spunea, de copil, ca “Vorba dulce mult aduce”.
Diana a acceptat sa ni se dezvaluie azi. Si ii multumesc pentru asta!
Buna, Diana! Poti, te rog, sa te prezinti cititoarelor noastre?
Buna! Sunt Diana. Tehnic, sunt psiholog si consilier pentru dezvoltare personala, parentala si de cuplu, psihoterapeut in formarea Analizei Tranzactionale, trainer si facilitator de cursuri si workshopuri.
Imi place sa scriu despre lucrurile cu care lucrez si in cabinet, deci sunt si bloggerita si imi place sa ajung la cat mai multi oameni cu mesajele mele, asa ca sunt si podcasterita.
Si cred ca sunt mai multe, dar, daca ar fi sa scurtez putin descrierea asta formala, as spune despre mine ca sunt un om pasionat de cresterea emotionala a oamenilor de varste mici si mari si caut mereu modalitati de a-i incuraja sa mearga cu curaj pe drumul lor in viata.
E o lista interesanta si lunga de certificari, dar cine esti TU?
Da, mai departe de tot ceea ce fac, sunt. Si sunt femeie, mama de doi copii, sotie, prietena, iubitoare de oameni, de arta, de frumos si de cafea.
Imbin toate titlurile de mai sus cu viata noastra de familie, in care cresc impreună cu copiii mei, care au 6 si 8 ani si de la care invat sau reinvat zilnic cate ceva despre mine, despre ceilalti sau despre viata.
Ema si Filip: nu te mai intreb de povestea sarcinilor sau a nasterilor, te intreb: ai schimba ceva la ele?
O parte din mine spune ca ar schimba. Ar schimba ingrijorarea cu care mi-am privit viitorul rol de mama atunci cand am ramas insarcinata pentru prima data. Imi amintesc panica cu care cream liste peste liste ca sa fac cele mai bune alegeri pentru chestiuni ne-esentiale: ce carucior sa aleg si ce culoare sa fie patutul. De fapt, aceste ingrijorari nu aveau nicio legatura cu cel mai bun carucior de pe lume ai nici cu cel mai potrivit patut de pe lume, ci despre cum voi fi eu ca mama. Cum o sa ma descurc? Daca n-o sa ma descurc?
Insa o alta parte din mine stie ca acele ingrijorari au fost parte din intregul meu proces de a deveni mamă si ca, oricat de dificile mi s-au parut atunci, ele au contribuit la cine sunt eu astazi si la cine sunt copiii mei astazi. Iar partea asta spune ”Nu, nu as schimba nimic. Toate au fost asa cum era nevoie sa fie si pe toate le-am gestionat cu instrumentele interioare pe care le aveam la momentul respectiv”, asa cum fiecare dintre noi procedeaza in fiecare moment din viata noastra.
Cum e sa fii si mama, si psihoterapeut? Trebuie sa fie o experienta altfel decat cea a celorlalte mame, nu?
Nu stiu experienta celorlalte mame decat din ceea ce descriu ele. Eu imi simt doar experienta mea si iti pot povesti despre ea.
Cum e sa fii mama, si psihoterapeut? E frumos. Sunt două roluri care se completeaza reciproc si care se potrivesc foarte bine unul cu celalalt.
Experienta de mama ma ajută enorm in relatia cu cei cu care lucrez. Multi oameni cauta in relatiile cu cei din jur relatia aceea cu ”mama”, fie ca o cauta inconstient pe cea initiala, nesatisfacatoare, pentru ca ea este ceea ce e cunoscut pentru creier, fie ca o cauta pe cea satisfacatoare, care nu a fost niciodata sau care a fost si a disparut candva. Si-atunci, pentru mine e mai usor sa vad aceste tipare, sa fiu constienta de impactul pe care anumite experiente il au sau l-au avut asupra oamenilor. Sunt de parere ca aceste tipare se pot schimba atunci cand oamenii au relații satisfacatoare cu cei din jur, iar rolul meu de mama ma ajuta sa contribui constructiv la crearea acestor relatii care sa-i sustina pe cei cu care lucrez.
Si, pe partea cealalta, si ceea ce experimentez din relatiile mele cu oamenii cu care lucrez ma ajuta sa ma raportez mai sanatos la copiii mei, sa-mi deschid ochii mai larg si sa-i vad mai bine cu toate nevoile si dorintele lor… dar si pe ale mele.
Reusesti sa aplici in viata de zi cu zi sfaturile pe care le oferi parintilor? Sau ai si tu momentele tale de rabufnire, revolta, nervi, anxietate, epuizare?
Da si da. Da, reusesc sa aplic ceea ce propovaduiesc pe unde nimeresc si cateodata am si eu momentele mele de furie, de neputinta sau de epuizare. Pe de alta parte, pe unde imi propovaduiesc eu mesajele, scot mereu in evidenta si acest aspect: ca e normal sa fie asa si ca e chiar benefic in relatia cu copiii. Mama nu e perfecta si nu va fi niciodata. Nici eu si nici alte mame. Cateodată facem lucrurile bine, cateodată gresim. Si orice greseala e o oportunitate de invatare si pentru noi, si pentru copiii nostri.
Cand strig la copil e o lectie pe care am nevoie sa o invat. Poate sa fie o lectie legata de limitele pe care le pun (sunt sau nu sunt eficiente?), de felul in care am grija de mine (cat de mult am oferit din mine pana cand n-am mai reusit sa-mi contin emotiile?), o lectie legata de relatii (ulterior e important sa-i transmit copilului ca intr-o relatie oamenii gresesc, ca a tipa la partenerul (mic sau mare) din relatie nu e o normalitate si ca relatiile pot fi reparate dupa ce se fisureaza) sau orice alta lectie despre mine, ceilalti, viata.
Care au fost cele mai mari provocari cu care te-ai confruntat, ca mama?
De departe cea mai mare a fost imbinarea profesiei mele cu rolul de mama, cu atat mai mult in ultimul an, cand ele doua s-au desfasurat de multe ori simultan. In profesia mea ora de lucru este indreptata exclusiv catre omul cu care lucrez (poti sa-i zici pacient sau client, insa mie nu-mi place niciuna dintre aceste denumiri). Si-atunci nu exista, in acea ora, loc pentru a imbina haina profesionala cu haina de mama.
Si care au fost cele mai mari provocari intampinate pe plan profesional?
Culmea, desi vorbesc foarte mult despre importanta limitelor si a te pune in prim plan, de multe ori ma regasesc in situatia de a-mi incarca enorm programul de lucru, pentru ca vreau sa fiu alaturi de cat mai multi oameni, care mi-o cer. Ceea ce inseamna ca lucrez la ore la care mi-am propus sa nu lucrez, sau in weekenduri.
Si daca tot mi-ai pus aceasta intrebare, pot sa-ti spun si ca scopul meu pe acest an este de a pune limite mai eficiente pentru mine, cu toata tristetea pe care o simt atunci cand trebuie sa refuz o programare, pentru ca nu mai am loc in agenda mea.
O intamplare haioasa in familie?
Zilnic avem cate o intamplare haioasa in familie, dar daca ar fi sa ma gandesc rapid la un raspuns, cred ca as putea sa-mi reamintesc despre perioadele in care ”umorul de toaleta” era ridicat la rang de arta in familia noastra si fiecare flatulenta starnea discutii amuzante interminabile. Intr-o astfel de perioada, Ema ne-a povestit despre Filip, cu care imparte camera de somn, cum noaptea el este ”partambul”. Apoi am ras toti de acest nou cuvant, inventat, dar foarte grafic.
O lectie invatata de la copiii tai?
De la copiii mei invat zilnic cate ceva. Cred ca cel mai si cel mai important lucru pe care il invat de la ei este sa observ cu curiozitate si nu cu judecata. Ei fac asta, observa lumea si exprima observatii despre ceea ce vad, fara ca ele sa fie in vreun fel adresate ca o sageata cuiva anume. Un copil observa ca se joaca deja cu 3 copii si cand vine al patrulea exprima obiectiv ”Suntem prea multi si nu pot sa ma concentrez pe toti. Vin mai tarziu sa ma joc cu tine”, fara sa aiba vreo intentie de respingere fata de celalalt. La fel observa cand mancarea e buna sau nu e buna, ce culoare au frunzele sau ca mami e priceputa sau nu e priceputa la a face sushi (mami-eu nu e pricepută :)) si e OK).
Ai planuri de viitor pentru Ema si Fip? Ii vezi undeva anume, sau ceva anume, sau cumva anume? Ce “roluri” i-ar prinde bine?
Daca e o treaba pe care ma concentrez foarte puternic in relatia mea cu copiii este aceea ca atunci cand ma uit la ei, sa-i vad pe ei, in carne si oase. Sa nu ma uit la ei si sa vad o fantezie sau imaginea copilului perfect din punctul meu de vedere, proiectata asupra lor. In acelasi timp, simt si o mare anxietate gandindu-ma ca ar trebui ca eu sa le directionez parcursul in viata. Insa, cand ma gandesc sa-i ascult si sa-i sustin in ceea ce ei vor decide sa urmeze in drumul lor, efectiv imi simt corpul relaxandu-se.
Ce mi-as dori sa vad in ei este capacitatea de a-si recunoaste propriile nevoi si dorinte, de a se uita in interior si de a-si da seama ce anume este potrivit pentru ei si ce nu este potrivit, in timp ce pot ramane atenti si la nevoile celorlalti si de a-si alege ”rolurile” in functie de asta.
Cum reusesti sa gasesti echilibrul intre ceea ce vrei si ceea ce se poate?
Cateodată mai greu si cateodata mai usor. Iar cand simt ca imi e foarte greu, merg si eu la terapia mea, unde descalcesc de ce este greu si ce pot face cu aceasta greutate. E parte din ceea ce am eu nevoie pentru mine, ca sa am grija de mine si sa pot fi echilibrata.
Care crezi ca sunt cele mai mari probleme cu care se confrunta parintii de azi?
Pentru mine devine din ce in ce mai evident ca lipsa conectarii la o comunitate e una din problemele majore ale parintilor, alaturi de mediul extrem de competitiv in care a crescut generatia noastra. Cum se traduce asta in viata de parinte? In izolare si in competitie. Cand mama si tata traiesc impreuna cu copilul, departe de familia extinsa, care ar putea oferi sprijin (fizic si emotional) si simtindu-se coplesiti, de multe ori, de multitudinea de responsabilitati si de lipsa de suport. Iar cand apare competitia la mijloc, atunci chiar si daca exista aceasta comunitate, ea nu mai este vazuta ca un sprijin, ci ca o sursa de judecata, de frustrare si de stres.
Ce sfaturi le-ai da acestor parinti?
Sa ceara si sa accepte ajutor. ”Cand nu mai poti, mai poti putin” e o fraza care mi se pare atat de daunatoare, ca nici nu stiu de unde sa incep cu ea. Nu, inainte sa apuci sa nu mai poti, mai bine ceri ajutor. Sa fii parinte nu trebuie să fie un act de martirism, ci o parte naturala din viata noastra.
