Nu ma joc cu copiii mei

 

Este obligatoriu sa ma joc cu copilul meu?

 

In regula, poate intrebarea aceasta suna groaznic, dar iti garantam ca nu esti nici pe departe singurul parinte care si-o pune. Pe cat de amuzant poate fi uneori sa te asezi pe covor, pe atat de enervant e cand ai o durere zdravana de spate. Pe cat de dragut poate fi sa joci Mima in familia extinsa, de Craciun, pe atat de impovarator poate sa fie cand sunteti fix 3 participanti.

Si pe cat de simpatic poate fi un board game pentru 6 – 99 ani, pe atat de enervant devine sa fii pentru a mia oara cainele care merge la veterinar.

 

Exista multi parinti carora nu le place sa se joace cu copiii lor

Si care, cel mai probabil, se simt si foarte vinovati pentru asta. Pana la urma, jocul are atatea beneficii, s-au scris sute de carti despre el, s-au facut zeci de studii, toata lumea stie asta. Cum sa nu ai chef sa te joci cu propriul tau copil?

Ei bine, exista psihologi care au studiat felul in care arata jocul unui copil cu parintele sau, si care au cateva raspunsuri care te vor mai scapa de sentimentul de vinovatie, pentru ca iti vor explica de ce este normal sa nu ai mereu chef sa te joci.

 

Copiii incearca sa isi domine parintii prin joc

Psihologul Peter Gray ne explica un lucru pe care poate si tu l-ai observat. Iar concluzia sa are legatura cu observatiile multor parinti.

Daca esti familiarizata cu teoriile legate de importanta pe care orice joc pentru copii o are in dezvoltarea juniorilor, stii cu siguranta si ca ar trebui ca de fiecare data sa le permiti copiilor sa preia conducerea. Problema e ca acest concept merge uneori prea departe.

 

De multe ori, felul in care vor copiii sa se joace este foarte diferit de cel in care isi imagineaza parintii ca vor face asta. Copiii iubesc sa faca acelasi lucru de nenumarate ori la rand, acesta fiind mecanismul lor de a deprinde o noua abilitate. Pur si simplu asa functioneaza ei, instinctiv, pentru a invata. Pe de alta parte, parintii nu vor sa faca asta, nefiind interesati de aceeasi abilitate.

In plus, de multe ori, copiii vor sa isi domine parintii. Atunci cand nu le sunt impuse limite, ei au tendinta de a se transforma in mici tirani. Adultul nu are voie sa isi puna la incercare imaginatia; el trebuie sa fie perfect obedient, altminteri joaca se transforma intr-o criza de nervi.

 

 

Limitele sunt necesare si la joaca

De multe ori, interpretarea eronata a teoriilor parentingului modern ne fac sa credem, ca parinti, ca traim doar pentru a ne servii copiii. Cand transpunem acest tipar peste momentele de joaca, rezultatul este amuzant din exterior, profund neplacut din interior. Pana la urma, ce fel de joaca e aceea in care copilul tipa la tine ca nici sa respiri cum trebuie nu te pricepi?

Daca observi jocul copiilor afara in parc, de la o oarecare distanta, vei identifica tiparul copilului care doreste sa stabileasca reguli pentru toti; in societatea celor mici, acest gen de comportament nu este tolerat.

Micul pretendent la functia de sef va fi curand pus la punct, fie direct, fie indirect, copiii sustragandu-se din jocul respectiv si evitandu-i invitatiile pe viitor. Daca asa functioneaza lucrurile in lumea naturala a copiilor, tu de ce ai accepta altceva?

 

Joaca inseamna negociere si cooperare, nu subordonare

Nici un partener de joaca nu va tolera tipul de comportament pe care copilul il are uneori fata de tine, cand va jucati. Un copil care se plictiseste sa joace de 20 de ori la rand Piticot va spune “Ori jucam altceva, ori plec acasa.”, iar daca e vorba de jocul de rol, juniorul caruia i se rapeste ocazia de a-si manifesta imaginatia va protesta, dupa care va renunta.

Sa accepti sa te subordonezi copilului intr-un mod impovarator, care te face sa te simti neplacut, nu este o idee buna si nu serveste la nimic.  

 

Abilitatile sociale includ manifestarea disconfortului si a neplacerii

Imagineaza-ti ca rolurile se inverseaza: copilul tau asculta orbeste cerintele unui alt copil, care este absolut nerezonabil si care nu ezita sa se poarte urat. E un scenariu care iti e pe plac? Probabil ca nu.

De aceea este cu atat mai important ca prin exemplul propriu sa iti inveti copilul ca este foarte important sa fie in permanenta atent la propriile nevoi si sentimente, si sa nu le subordoneze dorintelor altora.

Daca tu accepti sa fii dominat astfel, nu ii faci nici un serviciu copilului, ci ii arati ca e in regula sa fii deconectat de la propriile nevoi. Rezultatul final? Probabil ca vei creste o obraznicatura rasfatata, care cu greu se va face placuta de alti copii.

 

 

Se intampla si invers

Greseala plasata la polul opus este cea cand parintele nu reuseste sa iasa din rolul de adult, astfel incat preia cu totul conducerea jocului, ba uneori il lasa pe copil pe dinafara.

De cele mai multe ori, greseala e mai comuna taticilor, care incep sa construiasca cine stie ce LEGO complicat, si pe masura ce proiectul avanseaza devin atat de implicati, incat uita ca intregul proces i se adresa de fapt copilului.

 

E datoria mea de parinte sa ma joc cu el

Ei bine, aceasta afirmatie pur si simplu nu este adevarata. Joaca nu ar trebui sa fie niciodata o datorie, o obligatie sau ceva impus; prin definitie, daca te joci cu copilul tau fara sa vrei sa o faci, pur si simplu nu mai e joaca.

“Antropologia copilariei”, o carte scrisa de David Lancy, avanseaza ideea ca joaca parinte – copil este un concept vestic, modern. Pana acum cateva decenii, sau in prezent in alte culturi, copiii se jucau mereu impreuna cu alti copii. Parintii nu simteau nevoia de a se juca impreuna cu copiii lor, iar copiii nu tineau musai sa se joace cu adultii, pentru ca aveau parteneri de joaca mult mai interesanti: copii de toate varstele.

Si adultii din aceste culturi se joaca, dar asa cum doresc ei. Uneori, copiii au voie sa participe, dar conditia este ca ei sa nu strice jocul. Alteori, adultii tineri se angajeaza in jocul copiilor, si asta este de asemenea acceptat, atata timp cat nu le strica acestora distractia.

In orice caz, atunci cand adultii si copiii se joaca impreuna, nu o fac dintr-un simt al datoriei, ci pentru ca isi doresc si se simt bine facand asta.

 

Copiii sunt mult mai potriviti ca parteneri de joaca.

Evident, interesele lor sunt asemanatoare, nivelul de umor si rezervele de energie de asemenea. Ei nu devin condescendenti si nu transforma joaca in oportunitati de invatare. Jocul este cu atat mai valoros, daca la el participa copii de varste diferite, dar aici nu ne referim la o diferenta de varsta de 25 de ani.

Jocul copiilor cu parintii a devenit necesar pentru simplul fapt ca modul de organizare a societatii actuale nu le mai permite copiilor sa se bucure de compania celor de-o seama cu ei pentru destul de mult timp.

 

 

Ce jocuri sunt mai placute pentru adulti si copii?

Daca discutam despre plimbat trenulete pe sine sau despre jocuri de rol, probabil ca nu vei fi cine stie ce entuziasmat sa te pregatesti pentru o noua sesiune de joaca. Asadar, de ce sa nu propui tu activitati care ti-ar putea fi pe plac?

De pilda, multi adulti iubesc sa joace jocuri fizice: gadilit, rostogolit, prins, “monstrul mancacios” si alte asemenea idei care se sfarsesc cu hohote de ras.

O alta varianta indragita de multa lume este cea a jocurilor de tip board games (aici lista noastra comparativa). Unele familii “instaureaza” chiar o seara a jocurilor, uneori invitand si alti membri ai familiei extinse, sau pe cel mai bun prieten al copilului, pentru un plus de distractie.

 

Voi cum va jucati, astfel incat toata lumea sa se bucure de momentele petrecute impreuna?