Dora si Iacob, copilul care s-a lasat asteptat
Dora este in echipa noastra de ceva vreme, iar alegerile ei de viata, care au “trimis-o” in alt capat de lume, o fac un subiect excelent de interviu. Am convins-o deja sa ne povesteasca despre viata ei noua din America de Sud, dar mai intai am vrut sa ii aflam, in amanunt, povestea nasterii fiului sau, Iacob.
Povesteste-ne cate ceva despre cum a aparut Iacob. Stiu ca are o poveste mai lunga in spate…
Iacob a aparut cand noi deja ne luasem gandul ca vom avea copii vreodata. Casatoriti de prin 2007, cand am decis ca vrem si un copil, am fost frumusel la medic, mi-am facut vreo 5 foi (nu exagerez, chiar erau 5 foi !) de analize sa ma asigur ca sunt in regula din toate punctele de vedere si apoi ne-am apucat de … treaba. Dar treaba nu era simpla…ca bebe nu iesea…Hmmm, ce n-o fi bun ?
– Draga sot, eu m-am analizat, sunt sanatoasa tun, e randul tau !
Bietul de el, zice cam speriat:
– Bine, daca-i musai…dar ce ma pun aia sa fac acolo ? Ce imi analizeaza ?
– Habar n-am, daca stiu piticii sa inoate (nu cred ca ii intereseaza viteza cu care tastezi la calculator ☺)
Se duce asadar si el frumusel, se lasa analizat, i se spune ca piticii sunt cam lenesi, ca sansele sunt cam mici sa ajunga la destinatie, cam de 50% sau chiar mai putin…
Asta este. Am acceptat verdictul. Am inteles ca trebuie sa muncim mai mult, ne-am mai dat noi stradania cateva luni spre vreo 2 ani cu calcule despre ciclu, perioada maxima de ovulatie si tot tacamul (stiu ele mamicile care au trecut prin asta cam cum stau lucrurile…), dar apoi am lasat-o balta si ne-am vazut de viata, ca era prea complicat.
Si au mai trecut ceva ani…Pana cand am descoperit eu ceva probleme de sanatate (niste noduli pe tiroida) si am urmat un tratament pe baza de plante, ceaiuri dimineata, la pranz si seara, si ceva produse naturiste, totul asezonat cu o dieta stricta doar cu verdeturi si legume. Era asta, sau bisturiu…Cum nu sunt foarte fan carne, nu a fost chiar dramatic sa tin dieta, desi nu mai tinusem una in viata mea. Maica-mea ma ameninta ca o sa crap daca nu mananc carne, ca nu e bine pt corp, pentru cap, pentru stomac, etc. De mare ajutor si incurajator totul.
Buuuun. Trebuia sa tina toata treaba vreo 3 luni, eu chiar m-am tinut constiincios de tratament, dar dupa vreo 2 luni, hop ! imi intarzie ciclul.
No, imi zic, daca n-ai mai mancat carne, nici sangele nu iti mai circula prin corp… Stau eu in cumpana, ii zic si sotului…sa fac un test de sarcina ? O fi dieta cauza sau …?
– Fa un test de sarcina, macar elimini un semn de intrebare, zice el, pragmatic ca de obicei.
Fac testul…Bineinteles, ca la majoritatea testelor, vezi frumusel prima linie clara si bine conturata, a doua stearsa, plapanda, aproape invizibila. Fleosc ! Halal test ! E sau nu e ? Ce ma mai pune si asta pe jar !
Ma enervez si plec sa ma tund. Alexandra, fata care ma tundea de cativa ani buni, ma intreaba ce mai fac, ii povestesc, evident, ce aveam pe suflet, ca la coafor si la preot, nu ?
– A, felicitari, esti gravida ! zice ea, mai sigura ca un ginecolog…
– !!!????? How the f.. do you know that ?????!!!??? zic eu cu ochii cat cepele, vazand-o asa de sigura pe ea.
– Crede-ma, am 2 copii. Du-te la doctor si o sa vii sa-mi dai dreptate.
Ah ! Tunsoarea aia, asa de bine a iesit ! iar eu am iesit de la salon plutind…
Mai, si a avut dreptate ! Am asteptat cu atata nerabdare sa treaca zilele, ca sa pot face consultul ginecologic… Imi venea sa dau vestea tuturor ! A fost asa de greu sa ma abtin pana sa primesc o confirmare oficiala.
Si tot asteptam sa ma trezesc dimineata toata ingretosata, cum stiam de la celelalte mamici ca se intampla totul…dar eu nu aveam nicio greata ! Deci nici un semn suplimentar…
A venit si ziua cea mare si am mers la doctor si au rasunat ca un vals in urechile mele cuvintele doctorului : « Felicitari, doamna, e un bebelus acolo ! » Cata emotie pe noi, atunci… si asa a inceput aventura maternitatii pentru mine.
Cum a decurs sarcina ?
Sarcina a decurs fara probleme. Ma tot asteptam sa ma simt gravida, stiam povestile persoanelor din jur despre cat de nasol este, ca aveau sensibilitati la orice si diverse stari de rau… Dar eu am fost una dintre mamicile fericite, fiindca nu am avut deloc greturi sau stari urate. Am putut face miscare dupa voie, am putut manca si mirosi absolut orice, de la usturoi la cele mai nasoale parfumuri si puteam spala toaleta fara stres ☺
Nu stiu daca asa a fost sa fie sau a contat in vreu fel faptul ca, la un moment dat, chiar la inceputurile sarcinii cand m-am apucat de documentare despre subiect fiindca, evident, nu stiam nimic despre « domeniu », mi-a fost dat sa citesc undeva ca « sarcina nu e o boala, e o bucurie ». M-am identificat perfect cu fraza asta si mi-am insusit-o ca si motto, ceea ce mi-a dat o stare de calm si de liniste inca de la inceput… M-am setat mental sa nu ma simt bolnava in vreun fel. Maica-mea imi povestea ca, pe vremea ei, era cumva o rusine sa fii « cu burta la gura », chiar daca erai maritata si in stare de legitima graviditate, ca ceilalti se uitau chioras la tine ca esti « bortoasa ». Termenii astia mi s-au parut atat de nedrepti pentru un moment atat de minunat din viata unei persoane si cred ca, undeva la nivel mental, lucrurile inca sunt asa pentru multe persoane, din diverse motive… dar nu pentru toata lumea !
Tin minte ca eram deja o burtica mititica si mergeam cu autobuzul prin oras si am nimerit langa o doamna in varsta care m-a intrebat daca nu vreau sa stau pe scaun (in perioada sarcinii, de cate ori am mers cu autobuzul, nu mi s-a intamplat sa mi se ofere locul decat de catre persoanele in varsta. Cei tineri, cu castile pe urechi si ochii semi inchisi, din pacate nu mai « vad » si nu mai « aud » nimic din jurul lor…iata un lucru la care noi, mamicile mai avem de lucru in educatia puiutilor nostri minunati).
Revenind la batranica, i-am raspuns ca sunt bine si nu e necesar sa se ridice. Si atunci a inceput sa-mi povesteasca despre sarcina ei, despre cat de minunat s-a simtit in toata acea perioada si ce senzatie de nedescris a fost cand si-a simtit bebelusul miscand pentru prima oara, ca un fluture care zbura prin pantecele ei, ca un mic gadilat, abia perceptibil…apoi despre fantasticul moment cand a putut tine in brate pentru prima data mica fiinta ce crescuse 9 luni in pantecele ei… ca a fi mama este o binecuvantare pentru orice femeie… Atat de frumos a putut vorbi in cele 10-15 minute de calatorie incat m-a impresionat enorm. In acel moment mi-am dat seama ca avem nevoie sa auzim si povesti fericite, frumoase, de la cei din jurul nostru. Ca asta ne poate ajuta enorm la un moment dat.
Toate bune si frumoase, dar pe la saptamana a 32a de sarcina, medicul care imi urmarea starea a zis ca micul rinocer s-a intors din nou cu capul in sus (la saptamana 28 era asezat frumusel in pozitia corecta) si ca e posibil sa nu mai revina la pozitia corecta de nastere, fiindca mai are putin spatiu de intoarcere. Asta nu mi-a placut deloc, fiindca asta insemna din start cezariana. Si asa a ramas !
Imi dorisem foarte mult sa nasc natural, ma pregatisem fizic si moral in toata acea perioada, iar vestea asta m-a dar cateva tumbe peste cap. A fost greu sa accept, am incercat diverse tertipuri sa incerc sa conving piticul sa faca o noua tumba, dar nu a mai vrut si pace !
Unde ai nascut si cum a fost experienta nasterii ?
Am nascut la stat si am regretat. Mult. Foarte multe persoane din jur nascusera acolo, nu vreau sa denigrez in vreun fel imaginea spitalului, prefer sa nu-i dau numele). Din nou, daca te iei dupa gura lumii…experienta ta va fi cea care va conta, pentru tine… Cezariana a decurs bine, in 15 minute bebe a fost afara. Inca vreo jumatate de ora si eu in salonul de proaspete mamici, usurata ca uf ! a trecut ce era mai greu ! Eh, sa zicem, ca au urmat destule…
Am nascut in august, caldurile verii la maximul lor, salonul plin, spitalul plin. Teoretic trebuia sa stam in acel salon de tranzit de dupa cezariana pana cand ne repartizau intr-un salon normal (am aflat ulterior asta). Dar fiind aglomeratie mare in spital si fara sa cunosti pe nimeni, si cum merg lucrurile intr-un spital de stat, nu m-a mai transferat nimeni de acolo in ziua aceea, si nici in noaptea ce a urmat. Fiind un salon de tranzit, tot veneau noi mamici proaspat operate… nu am putut dormi 2 ore legate in acea noapte (ba se aprindeau toate luminile, ba intra cate un familion de vreo 6-7 persoane sa o vada pe proaspata mamica si veneau si se asezau care pe unde gaseau un coltisor liber si se holbau la toata lumea ca la urs si se asteptau sa le faci si loc pe patul tau, adica sa-ti tragi picioarele mai sus sa poata sta mai comod, nu doar pe un coltisor.
Imi venea sa ii strang de gat pe toti in acele momente in care eram rupta de somn, de durere, de intepeneala, ca nu stiam cum sa ma mai asez, de cate ori ma intorceam pe o parte, simteam cum mi se deplaseaza toate matele spre partea cealalta). Era ca la gara, o forfota continua. Totul ca intr-un cosmar.
In tot acest timp imi spuneam « bine ca nu sunt si copilasii acolo, cum vin asa nepasatori oameniii astia de afara cu toti microbii pe ei, se asaza pe paturile mamicilor proaspat taiate »…Nu aveam putere sa ma cert, nu aveam putere de nimic, voiam sa imi vad copilul, sa am grija de el si nu eram in stare sa ma misc. Copilul mi l-au adus cam la jumatate de ora dupa operatie, l-au lasat cam vreo jumatate de ora cu noi, apoi l-au dus la salonul bebelusilor. Mi s-a zis ca asa se procedeaza si ca il aduc la alaptat cam la 3 ore…dar dupa ce trec de prima zi, ca sa imi revin si eu putin si dupa ce ma muta intr-un salon.
Ce sa imi revin ? Ca a doua zi, dupa o noapte de cosmar, eram praf. Imi amintesc si acum de asistenta care a venit sa imi faca toaleta, mi-a scos plosca si a zis ca trebuie sa incerc sa ma ridic in picioare. Voiam sa ma ridic, dar nu aveam nicio putere. I-am zis ca nu sunt in stare, a insistat sa incerc. Cand m-am inaltat cat sunt de lunga, am vazut negru in fata ochilor, am ametit si era sa cad. Cata frustrare, cata neputinta, cata frica pe mine. Tot ce stiam era ca trebuie, trebuie sa ies urgent din acea stare, ca puiul meu are nevoie de mama lui, ca eu nu sunt asa si ca de felul meu sunt puternica, luptatoare si fara stress… A mers sotul meu sa vorbeasca, sa imi caute un salon, a platit pe unde trebuie si, in sfarsit m-au mutat de acolo intr-un salon decent, cu baie in camera. Ma simteam la 5*. (nu a durat mult fericirea, ca a doua zi, probabil cineva a platit mai mult, asa ca am fost expediata la etaj, la mamicile care nascusera natural, acolo era mult loc…bebele nu imi mai era adus la salon, ca nu se riscau asistentele sa urce pe scari cu copiii in brate, trebuia sa cobor eu la ora alaptarii… bucuria era sa urc inapoi treptele, noroc ca am mai stat doar 2 zile si am putut fi externata).
Revin la salonul de 5* ca acolo a fost bine, o noapte. Deja ma bucuram ca in acea noapte voi dormi, in sfarsit ! Ei, as ! Vise… s-a dus cu noptile intregi de somn…Spre seara au inceput sa mi se angorjeze sanii si a inceput furia laptelui. Ce sa poti dormi, cand nici macar sa te intinzi pe spate nu puteai, ca iti explodau sanii. Teoretic bebe ar fi putut rezolva in parte problema, sugand.. logic ! Doar ca pe el il vedeam la o distanta de cateva ore, cand mi-l aduceau in salon, si atunci satul, indopat cu lapte praf. Cu toate ca le-am rugat insistent pe asistente sa nu ii mai dea lapte praf inainte sa mi-l aduca, pentru ca efectiv dormea tun si nu il puteam trezi sa manance ! Din nou plansete de durere si de frustrare, de neputinta, ca nu ai cu cine te intelege. Ele stiau doar ca au acele curbe de respectat, copilul trebuie hranit cu lapte praf, ca la externare sa aiba curba ascendenta de luare in greutate.
A venit pe tura de noapte, pe la ora 1, o asistenta cu un aer un pic mai uman, i-am povestit ca nu stiu ce sa fac de durere. A zis ca pot incerca sa strang cu palmele de sani ca sa poata iesi laptele. Chiar ii era mila de mine, a zis sa insist ca trebuie sa iasa…Si-a terminat treaba si a plecat. Celelalte mamici din salon s-au pus linistite la somn. Ele nu au avut problema asta, aveau altele, ale lor…
Ce sa fac ? Mi-a venit in minte mama mea, si povestea ei cand m-a nascut pe mine. Si ea trecuse prin furia laptelui si doctorul din spital a venit la ea si i-a facut masaj cu ceva crema pana cand i s-au imblanzit sanii. Ihimm, masaj… asistenta a zis sa strang cu palmele pana iese laptele…Din negura durerii, a oboselii acumulate si printre lacrimi, au inceput sa imi functioneze din nou neuronii, sa puna informatii cap la cap. Mi-am luat un scaun, crema ce mi-o adusesem la bagaj si m-am refugiat in baie. Si masaj sa fie ! Incet, cu miscari circulare si drepte, de la baza spre varf, cam o ora pe fiecare san, pana cand au inceput sa iasa picaturile de lapte. Doamne, lacrimi de bucurie, am reusiiiit ! Durerea a inceput sa se atenueze, era vreo 4 dimineata si am putut merge sa ma intind pe pat. Am dormit putin. Pe la 6 a venit asistenta cu bebe…
De ce am vrut sa povestesc toate astea ? Pentru ca stiu ca sunt multe mamici care au trecut prin mastite urate. Nu ar fi ajuns acolo daca ar fi stiut asta ! Pentru ca, pe parcursul alaptarii am avut multe episoade in care mi se intarea bolovan un san sau o parte dintr-un san (canale infundate, pete rosii, febra, durere). De fiecare data cand aparea problema, stiam ce am de facut, dus cu apa calda si masaj, cu rabdare. Doare la inceput pana intra crema in piele, dar credeti-ma, functioneaza. Si nu se ajunge la antibiotic. Am avut un episod urat chiar cand am mers la consultul de 6 saptamani la ginecolog. Neglijasem un canal infundat, desi am simtit cu o seara inainte ca devine mai tare zona respectiva. Am sperat ca punand copilul doar pe sanul acela, va rezolva el treaba. Nu a fost asa, a doua zi era rosu, super dureros si ardea. Nu am avut timp de masaj, ca aveam programarea la dr. Daca tot eram la el, am zis sa-l intreb ce-mi recomanda pt problemele de genul. A zis ca e musai sa iau antibiotic, mi-a dat reteta, ca nu e de gluma, deja arata nasol si pot face o infectie urata, etc… Am mers acasa, si lectia era invatata : apa calda, crema, masaj cu rabdare pe canalul respectiv, dinspre baza spre varf. Nu a fost nevoie de antibiotic.
Una peste alta, povestea din spital nu este dintre cele mai fericite… Mamicile nu sunt sprijinite in nici un fel de personalul medical, mai ales acolo unde este mai dureros : in privinta alaptarii. Cine se descurca din prima, felicitari, cine nu, exista laptele praf. Nu sunt impotriva laptelui praf, doar ca am vazut in jurul meu ca se renunta foarte usor la incercarea de a alapta, exact din aceste motive : am facut furia laptelui, medicul mi-a dat tratament si am oprit alaptarea. E pacat si e trist. Alaptarea o ajuta enorm de mult si pe mama, nu doar pe bebelus. Sa nu mai vorbesc de cat de comoda este, comparativ cu sterilizat sau spalat zeci de sticle, ce fel de lapte praf sa aleg, ca de la unul bebe face nu stiu ce, de la altul se constipa, ce fel de apa sa folosesc, samd. Daca plec in deplasare, am de carat dupa mine un intreg arsenal de biberoane si ustensile de incalzit si preparat laptele praf. Daca ies in oras sau la iarba verde, trebuie sa calculez cat stau, ca daca uit biberonul sau apa lui bebe, nu am ce sa-i dau sa manance… Nu mai vorbesc despre acele momente cand e bolnavior, are febra si nu stii ce sa-i mai dai sa-i alini durerea… de cate ori nu ne-a salvat pe noi sanul, pentru ca se linistea si adormea… Nu stiu ele tinerele mamici la ce renunta, atunci cand renunta, uneori foarte usor, la alaptare…
Daca ar fi sa mai aleg o data unde sa nasc, atunci cand iti poti permite, conditiile de la privat te pot scuti de mult stres si frustrare. Desi normal si firesc ar fi sa poti primi toate aceste lucruri la stat, daca tot iti platesti lunar contributiile la sanatate…
Cum a fost Iacob ca bebelus ?
Cand am ajuns acasa de la spital, cu bebele satul (mancase bine, banditul), vreo 4h am avut vreme sa imi fac dus (doamne, ce senzatie sa iti poti face dus la tine acasa), sa mananc si sa ma bucur de senzatia de a fi din nou la mine acasa.
Stateam eu si sotul meu si priveam la minunea care dormea ca un ingeras si ne gandeam, ooo, ce fain, doarme bine, nu ai treaba cu el. Abia asteptam sa se treazeasca si sa il pun, in sfarsit, la san, sa manance. Si s-a treziiiit. Si atunci mi-am dat seama ca eu citisem multe despre sarcina, despre cum se dezvolta bebe, etc, dar uitasem sa studiez lucruri mai practice, de exemplu : cum se schimba un scutec ? Cand se schimba scutecul ? O sa radeti, sunt intrebari stupide, dar eu nu am avut niciodata ocazia sa asist la asa ceva, sau mai bine zis nu am fost curioasa despre asta, desi am fost in vizita la prietene, tinere mamici…Atunci mi-am dat seama ca nu aveam toate instructiunile de folosire ale micutului omulet si ca mai am muuuulte de invatat.
Schimb eu scutecul, dupa ce citesc frumusel tot ce se poate citi pe ambalajul de la scutece…sa zicem ca a iesit, cam stramb, ca eram stresata sa nu fac miscari gresite, sa nu il intorc prea mult pe bebe (bine, la a doua tura de schimbat, mi-am dat seama si cum trebuie sa il pun, ca scaiurile se lipesc in fata, nu la spate sau pe laterale…)
Si hai sa ii dau la pui sa manance, ii si povestesc ca acum gata cu laptele praf, avem de lucru, trebuie sa invete scoata lapticul de la sursa, sa faca muschiuleti la obrajori… Dar micul pui de om deprinsese deja extragerea laptelui din biberon, muuult mai usoara si fara efort din partea lui, si nu era de acord sub nici un chip sa munceasca pentru a se hrani… Ne-am chinuit ceva vreme, lua sanul, tragea de vreo 2-3 ori, si se lasa pagubas. A inceput cu maraielile. Semn ca i se facea mai foame. M-a incercat din nou sentimentul de frica, daca nu o sa il pot convinge ? Cum sa fac sa il obisnuiesc ? Eram constienta ca, daca ii dau lapte praf in continuare, nu o sa se mai intoarca veci la san. Iar eu voiam din tot dinadinsul sa manance la san, nu la biberon. De acum eram doar noi doi, nu ne stresa nimeni si nimic… Am inceput sa vorbesc cu el, sa ii explic ca unui om mare ca e necesar sa munceasca un pic pentru a manca, asa e si in viata, nu muncesti, nu mananci… ca e mai greu la inceput, dar apoi va fi super usor pentru amandoi… Sotul meu ne privea un pic stresat si el, noi nici macar nu cumparasem lapte praf, deci nu aveam asa ceva prin casa. De la spital imi spusesera ce i-au data colo, dar nu ma interesase foarte tare, ca stiam ca vreau sa il alaptez…Se innoptase afara, sotul zice : ma duc totusi sa iau de la farmacie pana nu inchide, sa avem in casa, poate la noapte e nevoie… Ma uit urat la el, dar ii zic sa se duca… Imi era groaza ca, daca nu reusim acum, va trebui sa ma conformez si sa ii prepar biberon. Si, ca prin minune, maraind si tot luptandu-se cu sanul, a adormit puiul pana a ajuns taica-su cu laptele praf. Atat a fost ! Deja prinsesem curajul de care aveam nevoie. Eram in al noualea cer de bucurie. Dupa toate luptele si durerile, eram acasa cu bebe si aventura noastra putea incepe, fara biberon !
Trecerea de la lapte praf la lapte de san a adus si schimbarile de rigoare in sistemul lui digestiv. A explodat scutecul ! Panica, soc si groaza ! Ce a patit ? De ce arata asa, ca mustarul, si la culoare si la consistenta ? Ca la spital am nimerit o data cand il schimba si arata total diferit ! Era ca un rahatel de pisica : negru, tare si uscat… Pe cine sa intreb la 11 noaptea ? Suna o prietena mamica, evident ! Laura, un pic mai avansata in ale mamiciei probleme si dileme, ma linisteste : asa e normal, nu-ti face griji !
Uh, doamne, am mai invatat ceva, pot sa ma culc linistita !
Si asa au continuat micile lectii…dar multumesc cerului ca am trecut cu bine de toate si acum, mandrul soare are deja 6 ani si alte probleme existentiale ☺
Mi-a ramas in minte de la un tatic o vorba celebra de parinti, noua pentru mine : copil mic, probleme mici, copil mare, probleme din ce in ce mai mari. Si eu care credeam ca e fix invers : pe masura ce creste, scad socurile si problemele…
